DE CE SUNTEM AICI?
19 March 2015 -trimite unui prieten Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, şi cât de mare este numărul lor! (psalmii 139: 17)
Cu câţiva ani în urmă, stăteam pe vârful unui deal, în bătaia vântului, în partea de est a statului Montana. În spate era un cimitir. Se odihneau acolo bunicii mei, sora geamănă, unchi, mătuşi, verişori. Toţi trăiseră odată în valea ce se întindea la picioarele mele, unde râul Musselchell îşi face drum printre câmpurile înverzite de lucernă. Bunicul meu venise în acest loc din Norvegia. Era un tânăr viguros şi hotărât, căutând prin preria Montanei un loc unde să -şi stabilească locuinţa. Acolo unde albia râului se curbează, asemenea culorilor curcubeului, şi-a construit el hambarul, baraca pentru muncitori şi cabana unde s-au născut mai apoi cei 13 copii. Tot acolo îşi păştea el oile, vitele şi caii. Nimic din toate astea nu mai există acolo decât iarba înaltă, aplecânduse în bătaia vântului. Şi mă întreb: Cine-şi mai aduce aminte că el a fost odată aici? Că şi-a trăit frumos viaţa lungă? Că a fost un om deosebit, onest, un vecin bun? Oare pietrele de mormânt din spatele meu sunt sfârşitul la toate acestea? Atunci de ce a mai trebuit să treacă pe aici? De ce suntem noi aici? Cu ce vom umple noi timpul între plecarea şi venirea Acasă? Demult, în Grădina Eden, Dumnezeu stătea aplecat asupra unei forme din lut, foarte asemănătoare cu El, formă care trebuia să fie Adam, încoronarea creaţiei Sale. Cu o ultimă atingere înainte de a sufla în nările de o formă perfectă suflare de viaţă, măreţul Dumnezeu al universului Se apleacă şi atinge acea inimă nobilă, adăugând o piesă din propria divinitate: dorinţa de a sluji altora. Dumnezeu a ştiut că în ea stă nemurirea. În ea este ascunsă fericirea. Aici se află asigurarea că, slujind altora, Adam şi copiii lui aveau să rămână pentru totdeauna în amintirea celorlalţi. Cred că Dumnezeu Se distrează când îi creează pe oameni, chicotind în Sine Însuşi atunci când mai ascunde în cineva darul de a cânta, iar în altul abilitatea de a spune cuvinte potrivite; râde, în timp ce modelează picioarele care, pur şi simplu, n-au astâmpăr când se aude o muzică veselă sau atunci când dă formă unui creier care să fie capabil să înţeleagă teoria relativităţii a lui Einstein. Unii dintre noi putem crede că, la un moment dat, I-a sunat telefonul chiar când Se pregătea să ne adauge şi nouă vreun talent şi I-a distras atenţia. Sau poate că privim la darul altuia, care e aşa evident şi minunat, şi spunem: "De ce nu pot fi şi eu aşa?" Iată răspunsul Lui: "În cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreuna din ele" (psalmii 139:16). Sună asta ca şi când Cineva nu ştia ce face atunci când te-a creat? JEANNETTE BUSBY JOHNSON
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu