Am murit împreună cu Hristos (I)
Ce vom zice dar? Sâ păcătuim mereu ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?... Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreunâ cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului. (Romani 6:1,2,6)
Vom înţelege pe deplin ce înseamnă să trăim în întregime prin Isus Hristos atunci când vom admite faptul că înţelepciunea umană, efortul omenesc şi neprihănirea omului au suferit un eşec total. Creştinul este total dependent și devotat vieţii care vine de sus. Dintre toate strigătele care se urcă la cer, niciunul nu este mai încrâncenat si mai tragic decât cel al lui Lucifer: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu... mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:13,14). Nu exagerăm deloc atunci când vorbim despre gravitatea problemei mândriei şi a egocentrismului. Punctul de pornire al păcatului îl constituie mândria. Iar egoismul este o caracteristică a noastră încă de la naştere. Aceasta este rădăcina tuturor păcatelor. Este ca o cută pe care o faci pe o foaie de hârtie. Foaia se va rupe mai uşor dacă mergem pe urma acestei cute. Mândria declară că omul poate afla adevărul de unul singur şi că se poate salva singur. Din nefericire, adevărurile descoperite astfel au ajuns să ia locul dependenţei de Dumnezeu. Omul ajunge să fie fidel propriilor idei, dar nu neapărat şi fidel lui Hristos. Într-o atare situaţie, din punctul de vedere al experienţei religioase, el nu este decât un bun păgân. El repetă experienţa lui Lucifer. Ne putem înălţa până la stele fără să credem în Dumnezeu şi fără să trăim şi să fim dependenţi de El. Idealul lumii în general este încrederea în sine, înţeleasă ca bizuire pe propria persoană. Dar pretenţia omului că ar poseda cunoştinţe superioare, înfumurarea lui, lauda de sine sunt fatale pentru viaţa creştină. Pretenţia omului la măreţie este dovada cea mai clară a decăderii şi a depravării lui. Înălţarea de sine îl duce la cădere. Nu există decât o singură cale de supravieţuire: descoperirea identităţii personale în Isus Hristos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu