Buna dimineata frumosii mei !
Sunteti c-am tacuti azi.Ce se intampla cu voi?
Sunteti cuprinsi cumva de melancolie?
S-au a-ti plecat pe taramuri de poezie?
Eu ..va ofer un ceai de iasomie
Si va doresc un weekend frumos
Si multa,multa bucurie !
Cu mult drag ca de obicei...aceiasi Jenny Tanase

 

Răstigniți împreună cu Hristos

Am fost răstignit împreună cu Hristos. (Galateni 2:20) 

Răstignirea noastră împreună cu Hristos este unul dintre cele mai revoluţionare aspecte ale vieţii creştine. Apostolul Pavel vorbeşte destul de des despre această învăţătură creştină. Din nefericire însă, ea a fost greşit înţeleasă ca însemnând respingerea şi desconsiderarea de către om a propriei persoane, discreditarea a tot ce ţine de valoarea sa nativă. Această idee este anticreştină. Ea a condus de multe ori la lipsa respectului de sine şi la nerecunoaşterea adevăratei valori a omului. În Filipine, un mic grup de oameni, cunoscuţi sub numele de flagelanţi, își taie pielea de pe spinare cu sticlă ascuţită, se mutilează şi se lovesc cu un băţ sau cu un bici în public, în timp ce merg spre biserică. Unii dintre ei poartă în spate cruci mari de lemn. Ei fac toate acestea cu scopul mortificării trupului şi al îndeplinirii de penitenţe pentru păcatele trecute. Dar nu la acestea se referă Pavel. Nu putem rezolva problema păcatului prin autopedepsire sau prin autoînjosire. Domnul Hristos ne-a dat următoarea poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22:39). Datoria noastră este să ne iubim pe noi înşine aşa cum ne iubeşte Dumnezeu, să ne preţuim aşa cum ne preţuieşte El. Credinţa creştină acordă o valoare supremă fiinţei umane. Ea subliniază valoarea personală înaintea lui Dumnezeu şi a semenilor noştri. De aceea, exploatarea omului nu are ce căuta aici. Creştinii trebuie să respingă tot ce le trezeşte simţământul de nevrednicie, conştienţi fiind de dragostea şi de preocuparea lui Dumnezeu faţă de ei. Pe de altă parte, Pavel dă îndemnul ca nimeni „să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine”. Avem nevoie aşadar să facem distincţie între iubirea de sine corespunzătoare şi egoism. Dumnezeu vrea să ne vedem starea şi potenţialul aşa cum le vede El. Credinţa creştină afirmă integritatea şi valoarea noastră ca persoane. Atunci, ce înseamnă să fim răstigniţi împreună cu Hristos? Mai întâi, trebuie să înţelegem că moartea este sentinţa dată de Dumnezeu în dreptul păcatului, care ne distruge viaţa. Păcatul este cea mai mortală otravă existentă în lumea noastră. Nu ne putem juca cu el. Dumnezeu urmăreşte să-i pună capăt. Noi trebuie să murim faţă de păcat.

Când “ciocolata” este prea dulce

Pe când voi vă odihniţi în mijlocul staulelor, aripile porumbelului sunt acoperite de argint, şi penele lui sunt de un galben auriu. (Psalmii 68:13 )

Ca una care am petrecut ultimele luni în preajma copiilor şi ca una care le-am ascultat poveştile despre ţurţuri şi le-am alinat durerile de gingii am avut câte ceva de învăţat.

Am învăţat, de exemplu, că e sănătos să alergi şi să te joci, chiar dacă adulţii îţi spun că o să transpiri şi te îmbolnăveşti. Personal nu-mi amintesc prea multe ocazii în care să fi fost bolnavă în copilărie, dar amintiri cu prietenii de joacă am muuuulte de tot. Am mai învăţat cât de dureros este când adulţii promit ceva şi nu se ţin de cuvînt. Şi chiar aşa, adulţii aceştia, cine se cred? Şi că metoda cea mai bună de a atrage atenţia este să faci ceva rău – dar o să mă prefac că nu mai ştiu asta.

Ce m-a surprins însă au fost preferinţele culinare ale piticilor. Ţineam o lecţie culinară şi fiind presaţi de timp am ales să facem ceva rapid şi uşor, adică salată de fructe. Ceva light, fără zahăr, cu 4 fructe, stafide, nuci şi susan. Recunosc că mă aşteptam la ceva mai mult entuziasm, dar uitasem cât de multe dulciuri mănâncă un copil şi cum, în cele mai multe dintre cazuri, un fruct nu va putea înlocui o napolitană sau un baton de ciocolată.

Desigur, copiii nu sunt de condamnat, mănâncă ce li se dă. Dacă te obişnuieşti cu un gust,

fie că vorbim despre foarte sărat ori dulce concentrat, papilele noastre gustative vor prealua controlul asupra raţiunii. Ceea ce voi scrie nu mă absolvă. Până nu demult, pancreasul meu pompa prea multă insulină ca să scape de acelaşi dulce concentrat, aşa că nu mă erijez în judecătoarea nimănui.

Ce mi se pare relevant pentru editorialul de astăzi este oamenii cad pradă de cele mai multe ori propriilor gusturi. La început, era suficientă o bucăţică de ciocolată în plus pentru a ni se părea prea dulce. Apoi. Am crescut doza lucrurilor care ne fac pe plac limbii. Biscuiţi săraţi sau chipsuri. Salată înecată în suc de lămâie sau oţet. Mâncare într-atât de grasă sau de condimentată încât niciunul dintre prietenii noştri nu ar rezista să mănânce. Oricum, există un moment în care fiecare îşi dă seama de excesul său. Ne dăm seama atunci când am depăşit limita normală de grăsime sau dulce sau orice altceva – pentru a păstra cursivitatea discursului meu.

Ne dăm seama, dar cădem mereu în aceeaşi capcană: de a accepta un rău mic (sau un bine în exces), puţin câte puţin, până ce răul este la el acasă în viaţa noastră. Extrapolând, orice lucru bun în exces este dăunător. Prea multă apă. Prea multă odihnă. Prea multă mâncare gătită de mama. Prea multă preocupare pentru ordine. Pe de altă parte, orice lucru rău, căutat cu perseverenţă şi dorit cu ardoare, oricât de mic ar fi, ne toceşte simţul corectitudinii.

Ia să fur un leu sau zece de la cineva care nu ar simţi lipsa lor. O să mor de foame. Nu am bani de bilet ca să ajung acasă. Nu mai am bani până la salariu nu pentru că nu i-am administrat bine ci pentru că am avut prea puţini. Sau urgenţe.

Ia să scap din situaţia asta minţind. Nimeni nu va afla, nici măcar nu este ceva foarte grav. Alţii mint cu privire la lucruri cu mult mai serioase. Numai de data asta nu zic nimic. Nimeni nu ştie.

Exemplele sunt nenumărate, dar cu sigranţă că fiecare are explicaţii, argumente, scuze pentru orice lucru rău. Scuze găsim mereu :)

La început ştim că nu e bine, dar continuăm. Apoi, ştim că nu e bine dar ştim că prima dată nu s-a întâmplat nimic rău şi ne tocim conştiinţa, îndulcind răul. Există o expresie în limba română „nu e diavolul chiar aşa de negru”. Chiar aşa? Exact aşa cum se întâmplă cu zahărul, care de 30 de ani există în aproape toate alimentele noastre şi consumăm de 4 ori mai mult decât am avea nevoie, aşa facem şi cu alte rele pe care le-am acceptat voit şi nu le mai considerăm dăunătoare.

Vă propun ca săptămâna aceasta să medităm la acele lucruri pe care le facem mecanic, le gândim, le simţim. Cu adevărat sunt ele nişte lucruri nevinovate sau sunt obiceiuri proaste cate ne macină sănătatea şi ne tocesc conştiinţa morală?

Denisa Stamate

Florentina Adamescu

Daca sufletul este bolnav...locul unde te afli,bogatia,s-au confortul nu au nici o valoare,pentru ca nu te poti bucura de ele.Poti avea totul,daca iti lipseste linistea sufleteasca,bucuria,zambetul,toate aceste lucruri sunt 0.Spun asta din experienta…cand imi lipseste linistea din suflet,cand ceva ma macina,imediat simt reactia corpului…unghiile mi se exfoliaza,parul incepe sa cada….si tot interiorul meu sufera.Un cuvant frumos,o imbratisare…o vorba buna…pot aduce alinare in suflet,pentru ca” Un cuvant spus la vremea potrivita este ca niste mere de aur intr-un cosulet de argint. - (Prov.25:11)”.Deci,putem noi intelege cata valoare poate avea un cuvant inaintea Lui Dumnezeu si in inima semenului nostru? Un cuvant sa valoreze aur,iar inima noastra sa fie cosuletul de argint…pentru ca «Omul bun scoate lucruri bune din vistieria buna a inimii lui, iar omul rau scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; caci din prisosul inimii vorbeste gura. (Luc.6:45)Acest cuvant al nostru poate fi un mar de aur in inima semenului nostru.Ziua de azi a trecut.Cate mere de aur ai pus in cosuletul de argint al semenului tau ? Daca azi nu ai reusit sa faci asta,prin harul Lui Dumnezeu in fata noastra este un maine.Nu uita,ca poti intalni multe cosuri goale,poate prafuite de tristeti si sufetinte.Fie ca tot ce vei face si tot ce vei vorbi sa aduca valoare in inima celor pe langa care treci.Un cuvant poate sa aduca mantuirea si salvarea si tot un cuvant,poate sa aduca asupra noastra osanda si rusinea vesnica.Depinde numai de noi,de felul in care fiecare alege sa deschida gura :" Caci din cuvintele tale vei fi scos fara vina, si din cuvintele tale vei fi osandit." (Mat.12:37) " Sa-I multumim bunului nostru Tata ceresc pentru darul vorbirii si pentru intelepciunea cu care ne-a inzestrat pe fiecare pentru a folosi acest dar spre salvarea noastra si a celor din jurul nostru.Cu mult drag pentru tine tot eu …Jenny Tanase

 

 

Priveste cu speranta catre Cer

Deschide brate largi,ca soarele sa-ti lumineze fata,
Si pentru azi Iubirea ti’mprospateze viata.
Priveste cu speranta cu ochii catre cer,
Pentru ca,doar acolo iubirile nu pier.

Intinde maini de ruga,ofranda multumirii
Ea sa-ti deschida cerul,sa faca loc Iubirii…
Zambeste...chiar de norul incearc-a te cuprinde
Mai sus de el i’Acela ce niciodat nu minte.

El si azi iti ofera,lumina pe-a ta cale
Si-ai mai primit o zi,din mila voiei Sale.
Iar eu aici cuminte,cu sufletul deschis
Incerc a te cuprinde cu-n dor de nedescris.

Ma rog sa-ti fie si-astazi,doar bine pe carare
Sa te-ntalnesti cu Domnul,sa-I spui tot ce te doare,
Tristetile sa-ti stearga,sa-ti dea tot ce-i frumos…
Inunde al tau suflet,Iubirea Lui Hristos.

Numai asa tu vei putea 'ntelege fericirea
Cu bratele-ti deschise,sa cuprinzi doar Iubirea
Caci Domnul e Iubire,tot El ne este Viata
Si El ne intareste Credinta si Speranta.

Jenny Tanase 26/02/15*10 :5*Tismana Gorj *

Iubirile nu pier

Iubirile nu pier inghitite de zapada s-au spulberate de ger.
Iubirile pier din prea multa nepasare...
Sunt insa iubiri pe care nici nepasarea nu le poate distruge.
Le vezi cum indura fara sa cracneasca cel mai cumplit ger si ninsoarea cea mai deasa !
Le auzi dintii scrasnind de durere si oboseala,dar speranta nu le moare
”Nu, nu am sa renunt! Nu acum! Vine... primavara!”
Le vezi scuturandu-se de ger si incalzindu-se in soarele bland al primaverii,
Isi dezgheata sufletul cu Speranta si continua sa viseze la implinire...
”Va veni si vremea mea! Asteptarea imi va fi rasplatita!”
Zambesc si sub arsita soarelui de vara.
Si sub ploile reci de toamna.
Durerea o sa cada ca o frunza smulsa de vant!
Vine o alta iarna, apoi o alta primavara.
Cine nu primeste nimic, refuza sa moara .
Iubirile nu pier inghitite de zapada,nici topite de ger
Iubirile rezista doar in acei ce in ele cred si sper
Si chiar daca e iarna tarzie,s-au vara arzand a simfonie
Iubirea din mine imi da forta si tarie…
Pentru ca iubesc cerul,pamatul…si floarea ce agale mladie…
si cu parumul ei placut...sufletul imi imbie.

Jenny Tanase 26/02/15*12 :13*Tismana Gorj *

Psalmii 91

1. Cel ce sta sub ocrotirea Celui Preainalt si se odihneste la umbra Celui atotputernic,

2. zice despre Domnul: "El este locul meu de scapare si cetatuia mea, Dumnezeul meu in care ma incred!"

3. Da, El te scapa de latul vanatorului, de ciuma si de pustiirile ei.

4. El te va acoperi cu penele Lui si te vei ascunde sub aripile Lui. Caci scut si pavaza este credinciosia Lui!

5. Nu trebuie sa te temi nici de groaza din timpul noptii, nici de sageata care zboara ziua,

6. nici de ciuma care umbla in intuneric, nici de molima care bantuie ziua in amiaza mare.

7. O mie sa cada alaturi de tine, si zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia.

8. Doar vei privi cu ochii si vei vedea rasplatirea celor rai.

9. Pentru ca zici: "Domnul este locul meu de adapost!" si faci din Cel Preainalt turnul tau de scapare,

10. de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tau.

11. Caci El va porunci ingerilor Sai sa te pazeasca in toate caile tale;

12. si ei te vor duce pe maini, ca nu cumva sa-ti lovesti piciorul de vreo piatra.

13. Vei pasi peste lei si peste naparci si vei calca peste pui de lei si peste serpi. -

14. "Fiindca Ma iubeste - zice Domnul - de aceea il voi izbavi; il voi ocroti, caci cunoaste Numele Meu.

15. Cand Ma va chema, ii voi raspunde; voi fi cu el in stramtorare, il voi izbavi si-l voi proslavi.

16. Il voi satura cu viata lunga si-i voi arata mantuirea Mea."

Psalmii 92

1. (Un psalm. O cantare pentru ziua Sabatului.) Frumos este sa laudam pe Domnul si sa marim Numele Tau, Preainalte,

2. sa vestim dimineata bunatatea Ta, si noaptea, credinciosia Ta,

3. cu instrumentul cu zece corzi si cu lauta, in sunetele harpei.

4. Caci Tu ma inveselesti cu lucrarile Tale, Doamne, si eu cant de veselie, cand vad lucrarea mainilor Tale.

5. Cat de mari sunt lucrarile Tale, Doamne, si cat de adanci sunt gandurile Tale!

6. Omul prost nu cunoaste lucrul acesta, si cel nebun nu ia seama la el.

7. Daca cei rai inverzesc ca iarba si daca toti cei ce fac raul infloresc, este numai ca sa fie nimiciti pe vecie.

8. Dar Tu, Doamne, esti inaltat in veci de veci!

9. Caci iata, Doamne, vrajmasii Tai, iata vrajmasii Tai pier: toti cei ce fac raul sunt risipiti.

10. Dar mie, Tu-mi dai puterea bivolului si m-ai stropit cu untdelemn proaspat.

11. Ochiul meu isi vede implinita dorinta fata de vrajmasii mei, si urechea mea aude implinirea dorintei mele fata de potrivnicii mei cei rai.

12. Cel fara prihana inverzeste ca finicul si creste ca cedrul din Liban.

13. Cei saditi in Casa Domnului, inverzesc in curtile Dumnezeului nostru.

14. Ei aduc roade si la batranete, sunt plini de suc si verzi,

15. ca sa arate ca Domnul este drept, El, Stanca mea, in care nu este nelegiuire.

Sa va fie viata plina de iubire,

Ziu-aceasta sa ramana o frumoasa amintire.

Dumnezeu sa va aduca-n suflet pace si belsug de har.

Sa traiti cum se cuvine,fiindca El ne-o da in dar !

Biografia ta

Peste ani, acolo unde tu te visezi acum, ai să-ți aduci aminte de începuturile șubrede: ai să-ți amintești că îți lipsea curajul să-ți destăinuiești visul sau că râdeau de tine. Dar ce mai contează? L-ai construit!

Sau, peste ani, ai să privești amar în urmă și ai să cauți în cufărul speranțelor glazurate, pe urmele visului extravagant în care ai investit atâta energie. Dar nu va fi de găsit. Pentu că dintr-un talant îngropat nu răsare un rod însutit, la care adesea mulți visează fără să-i coste prea mult, ci doar se pierde. Se pierd posibilități. Se pierd șanse, se pierd ocazii ireversibile, se pierde curajul, se pierde elanul, forța anilor oportuni, se pierde altitudinea visărilor specifice vârstei, se pierd capacități. Se pierde un suflet amețit de ideea că banii fac planeta să se rotească în jurul axei sale și că tot ei îți decorează iaginația, viitorul și universul. Fals.

Nu te visa iluminatul și vizionarul în care nu ai investit efort pe măsura așteptărilor închipuite. Nu te imagina Tomas Edison, Henry Ford, Ray Kroc sau Steve Jobs, dacă încă nu ai ajuns la performanțele sacrificiilor lor, dacă nu ai doborât zilnic recordul perseverenței într-un ritm al consecvenței, învingându-te pe tine însuți. Nu te visa altul, ci visează-te pe tine, cititorule, cu numele tău, mai presus de ei, printr-o realizare personalizată, cu drepturi de autor.

Ce ți-ar plăcea să devii într-o bună zi? Și cât te costă? Dacă tu crezi că nu ai cu ce plăti, îți vând un pont: sărac nu este acela care nu are niciun ban, ci acela care nu are niciun vis. Succes!

Ionuț Stănică

 

 

Respectul si tacerea

Iubiţi, dar, pe Domnul, toţi cei iubiţi de El. Căci Domnul păzeşte pe cei credincioşi, şi pedepseşte aspru pe cei mândri. (Psalmii 31: 23 )

Nu ştiu cum e pentru voi, dar eu port în inimă o mână de oameni pe care îi respect mult de tot. Câţiva sunt profesori, dar profesori din aceia pe care nu te mai saturi să îi asculţi. Profesori care te învaţă despre viaţă, despre bine şi rău şi care te transformă dintr-un vas gol într-un vas plin. Profesori care nu ştiu nici până în ziua de astăzi cât mi-am dorit să rămân repetentă sau să repet măcar un an ca să pot sa îi ascult din nou din bancă, în sala arhiplină de seminar.

Caţiva, alţii, sunt erudiţi. Oameni care emană corectitudine, pasiune, cunoaştere profundă. Oameni care au citit de 10 ori mai multe cârţi decât mine. Oameni care ştiu să persevereze, care ştiu importanţa lucrului bine făcut şi care sunt într-atât de exigenţi încât nicio virgulă nu rămâne nelalocul ei.

Toţi sunt oameni lângă care mi-am dorit să stau. Într-un fel ciudat şi egoist, un om mic asemenea mie îşi imaginează că aşezarea lângă un om mare poate realiza un transfer de inteligenţă şi motivaţie. Cel puţin în mintea mea, asocierea fizică aduce şi un plus de curaj, de înţelepciune, de inspiraţie, deşi ştiu că e doar o iluzie.

Ce mi-a oferit de multe ori Dumnezeu este tocmai ocazia de a lucra cu asemenea oameni. Unii, puţini, m-au dezamăgit. Am descoperit că toată aura lor era doar o simplă şi amăgitoare coajă. Dar cei mai mulţi au fost aşa cum mi-i imaginam. Dar cea mai mare problemă a fost când a trebuit să vorbesc cu aceşti oameni. De fiecare dată, fără excepţie, nu am reuşit să conving că merit să mă aflu lângă aceşti oameni. De fiecare dată m-am bâlbâit, m-am împiedicat, am uitat ce voiam să spun, mi-au pierit toate ideile bune pe care le aveam şi cumva am dat-o în bară.

Chiar atunci când ce avea de spus sau de făcut era un lucru pe care îl făcusem de sute de ori, iată că la momentul decisiv nu am reuşit să mă concentrez. Mi-am pierdut logica, cursivitatea, coerenţa, am discutat despre nimicuri când aveam în faţă cunoştinţe adânci despre lucruri mari. Şi, astfel, am ratat şansa de a face o impresie bună oamenilor pe care îi respect (sau cel puţin sunt foarte sigură că aşa am făcut).

De multe ori, mi se întâmplă la fel şi în faţa lui Dumnezeu. Am impresia că Îl cunosc. Am senzaţia că ştiu ce vreau când mă plec în rugăciune. Ştiu că Dumnezeul Căruia mă închin este un arhitect mai mare decât cei mai mari arhitecţi ai lumii. Şi dacă cei mai mari arhitecţi (sau muzicieni, ingineri, scriitori) sunt adulaţi pentru ceea ce au realizat vremelnic, cum să nu te simţi mic în faţă în faţă cu Cel care a creat totul.

Se întâmplă să apar în faţa Lui şi să am atâtea de spus încât să mă bâlbâi. Să Îi vorbesc ca unui om mai puternic. Sau ca unui medic, care trebuie să mă vindece. Sau ca unui paznic al ieftinei averi personale. Sau ca unui judecător care nu-mi poate face dreptate decât mie. Sau ca unui talisman care să îmi îndeplinească dorinţele. E regretabila fiecare ocazie în care ne apropiem de Dumnezeu aşa, deşi ştim că El este atotputernic. Dar cred că tocmai măreţia şi sfinţenia Lui ne ajută să înţelegem cu adevărat cât suntem de mici şi de neputincioşi. Şi cât merităm. Sau nu. Şi câte am primit, deşi nu meritam nici o secundă.

Denisa Stamate 

Florentina Adamescu

 

Patrunjelul si Sanatatea - By Jenny Tanase

Simfonia iubirii - By Jenny Tanase

In curand Acas' - By Jenny Tanase

AMINTIRI DIN CORSICA - By Jenny Tanase

Luiza Spiridon - Fagaduinta (LIVE)

LUMINEAZĂ ACOLO UNDE EŞTI !

 Neliniştea din inima omului îl doboară, dar o vorbă bună îl înveseleşte.
Proverbele 12:25

 Una dintre colegele mele îşi făcuse apariţia în biroul meu dis-de-dimi­neaţă. Avea o faţă posacă şi umerii căzuţi, în acord cu mersul încet, parcă fără ţintă. Am discutat puţin despre lucruri generale, apoi mi-a des tăinuit că, după ce a trebuit să asculte atâtea persoane depresive, ea însăşi era acum într-o astfel de stare. Imediat parcă mi-a izvorât din suflet o melodie. Colţurile gurii mi s-au ridicat într-un zâmbet larg, în timp ce refrenul acelui cântec bine cunoscut mi-a inundat gândurile. Cuvintele frumoase, de bucurie, se rostogoleau tare şi clar în timp ce am cântat: "Luminează acolo unde eşti! Luminează acolo unde eşti! Cineva departe de port va fi condus spre ţărm; luminează acolo unde eşti!" Cu toţii ne dăm seama că, deşi ne este imposibil să soluţionăm toate problemele cu care se confruntă cei din jurul nostru, putem totuşi să ajutăm câte o persoană, la un moment dat, să se simtă mai bine. Ellen G. White, o autoare îndrăgită, ne sfătuieşte în multe din scrierile sale să nu adresăm nici măcar un singur cuvânt descurajator celorlalţi, ci să folosim vorbe bune, pline de speranţă. Cântecul are trei strofe, iar cea de-a doua este foarte încurajatoare: "Chiar deasupra e un cer întunecat, iar tu poţi ajuta să fie luminat; să nu te-oprească eul pe drumul cel îngust; într-o singură inimă de ar găsi ecou cuvintele voioase ale cântecului tău, luminează acolo unde eşti." Se spune că nefericirii îi place să aibă companie. E uşor să te îngrijorezi şi să stai îmbufnat din cauza provocărilor de fiecare zi - sociale, economice sau de altă natură. Dar este mult mai încurajator să spui un cuvânt de bucurie. Copii fiind, eram sfătuiţi să păstrăm mereu un cântec în inima noastră, ca să avem întotdeauna un gând pe care să-l împărtăşim celorlalţi. Proverbele 17:22 spune că ,,O inimă veselă este un bun leac". Atât tu, cât şi persoana căreia îi împărtăşeşti aveţi de câştigat. Chiar şi din punct de vedere fizic, endorfinele, hormonii fericirii, se înmulţesc, iar acest lucru îţi dă o stare de bine. Astăzi şi în fiecare zi fă un efort conştient de a spune cuvinte voioase, de bunătate celor din jurul tău. Poţi alunga întristarea din sufletul tău încu­rajând o altă persoană. Şi dacă această singură persoană împărtăşeşte cu altcineva, şi aceasta altcuiva, la sfârşitul zilei vei fi surprinsă să vezi ce a făcut Domnul. GLORIA GREGORY

 

 

Rugăciunea lui Agar

Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie. Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie când îşi strânge snopii. (Psalmii 126:5,6 )

Cine a citit măcar primele pagini ale Genezei, ştie istoria lui Avraam, cu căderile şi dovezile uimitoare de credinţă ale experienţei sale cu Dumnezeu. Episod după episod, Avraam dă dăvadă de o putere incredibilă şi de o încredere în Dumnezeu ca a nici unui alt personaj biblic. Câţi am putea să plecăm din ţara noastră, din familia noastră pentru a ajunge într-un loc de pe care nu nu îl cunoaştem? Câţi am putea negocia pentru Dumnezeu pentru a mijloci în dreptul unor oameni răi? Câţi am putea să sacrificăm pe cineva drag, pe copilul nostru, pentru că aşa cere Domnul?

În puţine cuvinte, istoria este aşa. Dumnezeu îi promisese lui Avraam că va avea un urmaş şi că va fi tatăl unui neam mare. Aşa de mare şi de numeros ca stelele cerului. Cu toate acestea, Avraam, avea 80 de ani şi nici măcar un fiu. Aşadar, soţia sa Sara îi dă ideea să facă un copil cu slujnica lor, Agar, pentru a se împlini făgăduinţa lui Dumnezeu. Aici vreau să fac o paranteză: fiul pe care i-l promisese Dumnezeu era un fiu legitim, cu soţia sam nu orice fiu ar fi fost beneficiarul binecuvântărilor divine. În consecinţă, decizia aceasta a celor 2 a fost într-un fel forţarea îndeplinirii promisiunii lui Dumnezeu.

Într-o societate care preţuia femeia doar pentru fertilitatea de care dădea dovadă, sarcina lui Agar a fost primită cu bucurie. Greşeala pe care a făcut-o ea a fost că „a privit cu dispreţ pe stăpâna sa”. Din pricina aceasta, Sara a alungat-o pe Agar şi ajungem la primul episod despre care voiam să scriu.

Agar este în deşert, lângă un izvor de apă. Este însărcinată nu din dorinţa ei, este părăsită, nu mai are casă, loc de muncă, un viitor pentru copilul din pântecele ei. Niciuna dintre situaţii nu este de dorit, cu atât mai puţin o combinaţie într-atât de nefericită. Ce mi-a plăcut este faptul că acolo, în suferinţa şi disperarea ei, Dumnezeu i se arată şi îi vorbeşte. Şi nu i se arată nici ca s-o certe, nici ca s-o pedepsească, ci ca să îi promită ceva. Ce îi promite? Că va avea mulţi urmaşi şi, în plus, îi dă şi un nume pentru fiul său (lucru extrem de rar în istoria biblică).

Agar se întoarce la Sara, dar istoria se repetă după mulţi ani, când Sara şi Avraam au deja un fiu, pe Isac. Un gest mic este interpretat şi Agar este alungată din nou în pustie. După o vreme, când burduful cu apă a secătuit atât Agar cât şi Ismael au rămas în arşiţa pustiei. Căldura, deshidratarea, oboseala au făcut ca Ismael să îşi piardă cunoştinţa, moment în care Agar îl lasă la umbra unui rufiş pentru a nu-l vedea când moare.

Eu nu sunt mamă, nu ştiu ce frământări şi dureri poate cauza iminenţa morţii propriului copil, dar cu moartea m-am mai întâlnit. În faţa morţii unui om drag, oricine rămâne tăcut şi sfâşiat, neputincios şi dispus să îşi ofere viaţa la schimb. Multe trebuie să fi simţit şi gândit Agar! Acolo şi atunci Dumnezeu îi vorbeşte iar lui Agar şi îi reînnoieşte promisiunea că va fi un neam mare. Acolo, la porţile morţii, Dumnezeu vorbeşte unei femei care apare doar pe cîteva rânduri ale Bibliei.

Cunosc şi eu femei pe care le aşez la marginea gândului meu. Desigur că mereu găsesc persoane pe care să le consider inferioare şi ştiu că vouă nu vi se întâmplă, dar mie da. Nu e ceva cu care mă laud, dar există oameni la care nici nu mă uit, alţii pe care nici nu îi observ. Uneori greşesc şi gândesc pentru o zecime de secundă că cineva este mai prejos. Poate că nici nu are ceva interesant de spus. Poate că nici nu merită prea multe. Şi poate că Dumnezeu nu are ce să asculte de la un asemenea om.

Ce bine este când Dumnezeu ne surprinde şi când nu face discriminări. Şi ce reconfortant este că îmi apare şi mie, neînsemnată, egosită, rea şi de neajutat, deşi în lume se petrec mereu lucruri mai importante decât rugile mele soptite. Chiar dacă eşti jos sau sus, Dumnezeu este pregătit să îţi vorbească. Nu să te certe, ci să te înveţe să mergi, să ceri şi să iubeşti.

Denisa Stamate
Florentina Adamescu

·

Degeaba ştii să citeşti dacă n-ai citit niciodată Biblia...

Nu este suficient să ai ochi cu care vezi, trebuie să ai ochi cu care să te vezi bine pe tine însuți.

Împăcați cu Dumnezeu 

 

Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui. (Romani 5:10) 

 

Creştinismul este religia răscumpărării, a operaţiunii de salvare realizate de Tatăl prin Fiul Său, Isus Hristos. Realitatea este că numai Dumnezeu poate ierta păcatul. Orice păcat este săvârşit împotriva Lui. Păcatul este un lucru grav tocmai pentru că este comis împotriva unor persoane. Când păcătuim, nu păcătuim împotriva unor reguli scrise pe un zid, ci împotriva Tatălui ceresc iubitor. Este necesar să acceptăm faptul că păcatele noastre sunt cât se poate de reale. Ele nu sunt nişte simple erori sociale, fără prea mare importanţă. Experienţa iertării le este rezervată celor care ajung să înţeleagă păcatul în cadrul relaţiei lor cu Dumnezeu şi în cadrul relaţiei cu semenii. Altminteri nimeni nu ar căuta iertarea cu inima smerită înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, răscumpărarea înseamnă că numai Domnul Hristos are control asupra trecutului nostru. Fiecare dintre noi are un trecut. Dar nimeni nu poate da zilele înapoi ca să ia viaţa de la capăt. Păcatul ne costă. El pătrunde în fluxul sanguin şi în sistemul nervos. Numai Dumnezeu ne poate şterge trecutul. Noi nu avem puterea aceasta. Iar pentru a beneficia de răscumpărare, avem nevoie ca trecutul nostru să fie şters. Pe de altă parte, numai Domnul Hristos are control asupra viitorului. Problemele şi împrejurările în care ne găsim, oricât de multe şi de cumplite ar fi, se termină cu toate aici. Dumnezeu ne oferă viaţa veşnică, o viaţă complet diferită. Avem prin Hristos o cale de scăpare din agonia lumii noastre. Cu toţii suntem muritori. Cu toţii păcătuim şi murim. Nu se poate totuşi să nu existe un viitor pentru cei care mor de tineri pe câmpurile de luptă ale lumii, în zonele sărace şi în locurile întunecate de pe pământ. Creştinul priveşte înainte cu speranţă şi bucurie. Ştim că moartea ne pândeşte pe toţi, dar mai ştim că vom învia. Hristos ne va readuce la viaţă pe noi şi pe cei dragi ai noştri, în desăvârşirea pe care o avea omul la început. Toate acestea ne sunt oferite prin răscumpărare!

 

 

Domnul e Pastorul meu - By Jenny Tanase

CE FRUMOS VA FI IN CER----By Jenny Tanase

Dorul...mi-a rascoit printre amintiri - By Jenny Tanase

SĂ ADUNĂM COMORI

Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. (Coloseni 3:16)

Fiica mea, aflându-se la bancă cu nişte probleme de rezolvat, a fost uimi­tă şi amuzată de felul în care s-a încheiat o conversaţie la ghişeul alăturat. Aici, o clientă dorea să transforme un cec în bani cash din contul ei şi părea că nu înţelege că acel cont era aproape gol. După câteva minute, timp în care au tot discutat, aceasta a anunţat indignată: "Ei, bine! Voi merge la altă bancă!" Întâmplarea mă face să mă gândesc la banca memoriei, care ne-a fost oferită fiecăruia. Un cuplu care participă la grupa noastră de studiu biblic a fost aşa de impresionat după ce a citit o carte despre importanţa memorării Scripturii, încât a oferit o copie a cărţii fiecărei familii. Citind-o, mi-am dat seama cât de important este să avem făgăduinţele Bibliei pe care le putem invoca ori de câte ori suntem în nevoie. Dumnezeu a promis că va răspunde cererilor noastre, dar oare pe ce cale vine răspunsul? Deseori, el nu vine ca un glas care poate fi auzit, ci mai mult printr-un verset memorat dinainte. Biblia ne oferă făgăduinţe pentru orice situaţie. Ai inima frântă? El îţi va vindeca rana şi-ţi va şterge lacrimile (plângerile 3:31-33). Eşti obosită? La El găseşti odihnă (Matei 11:28). Descurajarea a pus stăpânire pe tine? Există speranţă (Filipeni 4:13). Este povara ta prea greu de purtat? El te va ajuta să o duci (psalmi 55:22). Te-a părăsit fericirea? El îţi va reda bucuria (psalmii 35:9). Eşti disperată? Şi totuşi Îl vei lăuda (psalmii 42:5; 71:14). Te lupţi cu ispita? Există o cale de scăpare (1 Corinteni 10:13). Eşti doborâtă de vinovăţie? Există iertare (1 Ioan 1:9). Ai fost trădată? El este credin­cios (Matei 5:11,12). Acestea şi alte câteva sute aşteaptă să fie cerute cu credinţă. Ar fi interesant să aflăm ce a rezolvat acea femeie în încercarea ei de a încasa cecul la o altă bancă. Cu mult mai important este să vedem cum viaţa noastră poate fi schimbată dacă minţile noastre vor fi cu adevărat întărite prin Cuvântul lui Dumnezeu. Gândeşte-te ce influenţă am avea dacă fiecare femeie care citeşte aceste rânduri ar lua hotărârea să memoreze chiar şi unul sau două versete bibli­ce pe săptămână. Putem ascunde Cuvântul Său în inima noastră (psalmii 119:11), dar el nu poate sta ascuns de cei cu care ne asociem. Probabil că atunci ne vom îndeplini menirea vieţii noastre de a fi lumina lumii. Ce crezi, merită o încercare? LILA FARRELL MORGAN

 

 

ASCULTATĂ?

  Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui ... , ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. (2 Petru 3:9) 

  Cu mai mult de patru ani în urmă, verişorul meu mai mic s-a sinucis. Avea doar 22 de ani. Cu câteva zile înainte de a muri, am citit mesajul de rămas-bun pe care-l postase pe internet. Împreună cu familia mea, am în­cercat orice metodă care ne-a putut trece prin minte pentru a lua legătura cu el şi familia lui şi a-l opri să recurgă la acest gest. Noi nu am putut, dar alte rude au reuşit să dea de el. Mi-era teamă pentru el, aşa că familia mea şi cu mine i-am rugat pe ceilalţi membri ai familiei şi prieteni de pe tot cu­prinsul Statelor Unite să se roage pentru el şi pentru viaţa lui. Câteva zile mai târziu, am aflat că era mort. A fost un şoc pentru mine. Ştiam că plănuia să se sinucidă, dar am fost şocată să văd că i-a şi reuşit. În următoarele săptămâni am fost înţepenită de durere şi tristeţe. În fiecare zi, mergând în plimbarea mea obişnuită, Diavolul încerca să mă descura­jeze, spunându-mi că, din moment ce verişorul meu murise, era evident că toate rugăciunile pentru el fuseseră în van. Mai mult, Satana îmi şoptea că rugăciunea nu poate da rezultate - şi punct. De fiecare dată când astfel de gânduri îmi năvăleau în minte, îl respingeam pe Satana, în numele lui Isus. Ştiam că Dumnezeu Se afla chiar lângă verişorul meu atunci când acesta a murit. Dumnezeu nu a vrut ca el să moară. Mi-am dorit atât de mult ca El să-l oprească să-şi ia viaţa, dar mi-am dat seama că Dumnezeu preţu­ieşte libertatea de alegere. Verişorul meu nu ducea o viaţă creştină, deşi fusese crescut într-un mediu creştin. Din fericire însă, Dumnezeu priveşte la inimile noastre. "Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă" (1 Samuel 16:7). Un prieten ostaş al rugăciunii, pe nume Mike, spunea că lui Dumnezeu îi ia o amărâtă de nanosecundă ca să audă şi să răspundă strigătului inimii cuiva şi să-l mântuiască pentru viaţa veşnică, chiar dacă acea persoană este pe moarte. Gândul acesta mi-a adus multă linişte în suflet. Acum am pace în ce priveşte viaţa veşnică a verişorului meu, pentru că las această decizie în mâna lui Dumnezeu. Ştiu că El îl iubeşte şi nu vrea să se piardă. Simt că toate rugăciunile înălţate pentru verişorul meu au fost ascultate, dar nu vom şti detaliile decât atunci când vom ajunge în cer. Vă încurajez, surorile mele, să continuaţi să vă rugaţi, în ciuda faptului că Diavolul vă şopteşte că rugăciunile voastre nu vor primi răspuns. Nu vom şti întreaga poveste decât la venirea lui Isus. Noi Îi slujim unui Dum­nezeu care ne iubeşte mult şi vrea ca fiecare să fie mântuit. Toată slava să fie a Lui! MELISSA WORLEY

 

 

Despre o casă, despre un om

…de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tău. Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzeasca în toate căile tale; (Psalmii 91: 10,11 )

Atunci când m-am născut, Dumnezeu a ales să mă aşeze în cea mai bună familie pentru mine. El m-a plantat în mijlocul unor oameni harnici, complecşi şi cu o etică bună a vieţii. Nu m-au crescut în puf, dar s-au străduit şi au reuşit să-mi ofera şanse pe care ei nu le-au avut. Nu ştiu cum au plătit, dintr-un singur salariu, un an de grădiniţă de limba engleză înainte de revoluţie. Nu ştiu nici ce i-a făcut să îmi pună meditator la engleză în clasa a V-a, pe vremea când engleza nu era aşa de folosită. Poate pentru că au văzut că am o rapiditate anume de a învăţa limbi străine. Poate că altele au fost motivele, nu le cunosc.
Ştiu însă că am fost prima din familie care a terminat o facultate şi un master. Nu e o laudă, pentru că nu mi se datorează. La fel cum nu am nicio contribuţie la niciun succes personal, dar am din plin la eşecurile şi căzăturile mele. Tot ce am făcut bun a fost ca urmare a sacrificiului enorm al părinţilor mei care se consideră „oameni simpli”. Tot ce am ştiut şi am învăţat a fost să perseverez, să învăţ de la toţi, să nu mă dau bătută pentru că oamenii laşi nu ajung nicăieri.
Am muncit din primul semestru de facultate – cum aş fi putut fi altfel, când mama şi tata muncesc de dimineaţă până seara?
Am economisit şi am plătit singură pentru tot ce am avut nevoie – cum altfel să onorez simţul cumpătat al mamei?
Am învăţat să schimb siguranţe, să repar flotorul, să pun tapet, parchet şi faianţă, să conduc, să formatez computere, să fac ghiveci şi plăcintă cu dovleac, să fac curăţenie lună peste tot, cu precădere în locurile cel mai puţin accesibile, şi asta ca să fiu cel mai bun copil pentru amândoi.
Niciodată nu am trăit o viaţă risipită pe forme şi decoruri, ci în simplitatea unui cămin curat şi primitor.
Însă de când s-a născut în mine plăcerea de a crea decoruri şi decoraţiuni şi de când au început să-mi alerge prin minte culori şi texturi, am început să percep altfel simplitatea casei. E drept că oricât de frumos este un obiect decorativ, pe mine tot rolul lui funcţional mă interesează. Şi, deşi pot crea un design complex pe stilul proprietarului, eu sunt atrasă tot de spaţiile minimaliste, aerisite şi simple.
Am intrat în multe case prin prisma hobby-ului meu. Am văzut şi case goale şi case mobilate. Şi case noi, neterminate, şi case vechi. Am văzut şi case obosite şi case ca o oază de iubire. Poate vă întrebaţi cum de am ajuns de la familie să vă vorbesc despre design interior? Ei bine, astăzi aş vrea să ne gândim un pic la „mobilă”. Şi nu, nu mă voi referi nicidecum la obiecte de mobilier, ci la ceea ce se află înăuntrul omului.
Uneori am văzut case goale, dar foarte frumoase. Erau simple şi împărţite foarte bine. Sau aveau o bucătărie mare, numai bună pentru căni multe de ceai şi rodie coaptă.
Sau un living măricel, cu geamuri înalte ca o boltă de vis, numai potrivite pentru prietenii cei mai dragi.
Sau un hol de intrare relaxant şi intim, potrivit pentru cele mai dulci cuvinte, rostite şoptit la venire şi la plecare. Îmi plac casele acestea în care potenţialul este evident şi care îţi oferă o persepectivă, un vis şi o speranţă.
Casele acestea sunt asemenea acelor oameni care se umplu de cunoaştere şi de culoare, oamenii în care se regăsesc mulţi, care te pot face să visezi, să lupţi, să ajungi departe fără a şti exact ce te face să îi iubeşti aşa de mult.
Alteori, am intrat în case cu un miros anume, străin. Case în care am găsit un scrin al bunicii, o fotografie de la nunta mamei, o cutie de bijuterii păstrate bine. În casele acestea, este greu să intri ca designer. În casele acestea, intri uşor, cu inima în palmă pentru a nu deranja istoria, pentru a nu o face să tresalte. În casele acestea găseşti, deopotrivă, promisiuni încălcate şi dulceaţă de cireşe amare. Găseşti şi rame frumoase, şi mileuri, şi feţe de pernă apretate şi cămaşa bunicului, scrobită şi pregătită pentru mersul la biserică.
Casele acestea sunt asemenea acelor oameni care se dau pe sine aşa cum sunt. Niciodată nu trebuie să îţi ofere mai mult decât pe ei înşişi şi sunt suficienţi. Oamenii aceştia sunt plini de miez şi de istorie, sunt oameni care vorbesc molcom şi fiecare propoziţie este o fărâmă de moştenire. Oamenii aceşti sunt eroi ai multor fapte mari, dar mereu atât de umili şi de tăcuţi.
Mi s-a întâmplat să intru şi în case mici în care locuiau oameni şi mai mici. Casele mici au ceşti mici, sticluţe, fotografii mici şi covoraşe, ca într-o ţară a minunilor. În casele mici există multe lucruri mici şi interesante şi e frumos că acestea pot fi găsite oriunde, pitite sau la vedere.
Ba găseşti şi oameni mici în poze alb-negru şi nasturi coloraţi şi haioşi.
Şi când te uiţi foarte atent găseşti şi biscuiţi populari şi jumătăţi de napolitane.
Ce mai? Casele mici ascund comori delicioase.
Casele acestea sunt asemenea oamenilor care au mereu bucurii mici să-ţi împărtăşească. Care îţi fac vârful degetelor să fremete de bucuria de a-i îmbrăţişa şi care îţi fac pielea de găină când îţi povestesc despre gărgăriţe şi fluturaşi. Oamenii aceştia sunt cei pe care ai dori să îi ţii mereu în braţe sau să te mângâie prin păr. Aceştia sunt cei lângă care simţi că nu poţi trăi şi despre care compui melodii fără cuvinte.
Şi am mai intrat în multe case, şi am întâlnit mulţi oameni, şi la final am mulţumit lui Dumnezeu că avem privilegiul de a fi toţi diferiţi şi atât de frumoşi şi duioşi.

Denisa Stamate
Florentina Adamescu

Buna dimineata !

Chiar daca te salut un picut mai tarziu,
As vrea sa-ti spun ca mi-as dori sa fiu:
Printre acei ce iti aduc o bucurie
Si-ti umplu sufletul cu veselie.

Zambeste azi,caci viata e frumoasa
Eu ti-am adus si ghiocei pe masa.
Prin ei si primavara ne zambeste,
Caci Dumnezeul nostru ne iubeste.

Eu iti doresc o zi plina de soare,
In sufletu-ti frumos si pe a ta carare
Si sa reverse Domnul peste tine,
Belsug de binecuvantari,sa-ti fie bine !
Cu drag tot eu Jenny Tanase 24/02/15

 

 

Invata de la vant !

A început să bată vântul. A început să bată vântul ca pe vremea când mă aflam acasă, când toamna își intra în drepturi și îndoia așa de tare pomii din grădina mamei, încât părea că îi forța să facă plecăciuni până la pământ. A început să bată vântul aici unde nu își face apariția mai niciodată și îmi dă o senzație de comfort. Mă duce cu gândul în trecut și mă plasează aproape în fiecare moment când muzica vântului a avut de-a face cu mine. Îmi aduce aminte de zilele toride de vară din Spania când venea ca dintr-o dată și răcorea toată atmosfera. Fiecare firicel de praf era ridicat la nivelul stâlpilor de iluminat, plimbându-l pe deasupra orașului, dându-i o nouă perspectivă. Țin minte că era un râu măricel ce traversa orașul, până și apa râului era răscolită de vântul răcoros și mult așteptat al verii. Câteva rațe zgribulite, luate parcă prin surprindere, priveau cu capul într-o parte spre freamătul sălciilor, trestiilor din jurul apei, și cel mai adesea, spre înaltul cerului ce abia se zărea de desișul copacilor. O curiozitate aparte se așternea pe fețele lor și parcă o comunicare mută între ele și cer se desfășura în cântecul vântului.

A început să bată vântul și lucrul acesta mă duce cu gândul la copilărie, când iarna tocmai începea. Bradul din curtea cea mare întotdeauna dădea tonul vântului pe timp geros. Mișcările acelor lui făcea ca zgomotul vântului să fie când mai tare, când mai încet și atunci când aveai impresia că parcă a încetat, atunci începea cu și mai mare putere să șuiere, trimițând sunetul său până la ferestrele noastre înghețate. Copii fiind, priveam cu nasurile lipite de ele și cu ochii cât cepele, uimiți de vremea de afară. Eh, ce vremuri de mult apuse! Dar de când a început să bată vântul și prin locurile acestea mă mai duce iară cu gândul tot în țara mea, undeva prin zona Bărăganului. Ei bine, ca să vă spun drept, eu cred că Bărăganul este împărăția și tărâmul Vântului. Acolo el își cântă în voie sonatele fără să fie deranjat. Cel mai bine îl auzi nu prin satele pline de țărani cu gura mare ce nu-și mai văd capul de treabă, ci pe întinsul câmp plin cu de toate. Prin porumbul verde aleargă copilărește vântul, scoțând sunete subțiri ca niște fluierături, pe când prin alte lanuri, precum trifoiștea sau grânele, aleargă domol ca un bătrânel plin de înțelepciune ce-și trece ușor degetele ca o greblă prin pletele sale albe. Mă gândeam că dacă vântul s-ar pune pe povestit, nu că n-ar mai termina, dar am fi atât de prinși în magia poveștilor sale, încât nu i-am mai da pace.

A început să bată vântul și prin locurile acestea, dar nu atât pentru natura de afară, cât pentru noi. A început să se facă auzit și pe aici ca să ne mai aducă aminte de locurile pe unde am fost, de oamenii cu care am petrecut și de felul în care ne-am raportat la vreme sau, să fim mai preciși, la vânt. Cum eram atunci și cum suntem acum? Cât ne-am schimbat și cât am rămas la fel? Cum era vântul atunci și cum este acum? Cât s-a schimbat și cât a rămas la fel? Nu răspundem la astfel de întrebări, doar conchidem un singur lucru: învață de la vânt statornicia și echilibrul, indiferent de situație, de timp sau loc. Învață de la vânt cum să te porți cu unul sau cu altul pentru că nu toți oamenii sunt la fel. Unii trebuie luați mai domol precum lanurile de grâu sau trifoi, iar cu alții te poți purta mai copilărește, precum holdele de porumb. Învață de la vânt să vezi imaginea de ansamblu ca firicelul de praf ridicat deasupra orașului. Și încă un lucru, învață de la vânt comuniunea cu cerul, indiferent de obstacolele care ți-ar împiedica legătura cu el, precum rațele ce priveau în tăcere albastrul înalt.

Manuela Vasile

 

Zidurile care striga

Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururi stânca inimii mele şi partea mea de moştenire. (Psalmii 73: 26 )

Toţi trăim între 4 pereţi. Că-s mai înalţi sau mai strâmbi, că-s pictaţi în culoarea cerului, că sunt decoraţi cu postere multicolore, că-s îmbibaţi de parfum sau fum de ţigară, pereţii tot 4 rămân.

4 pereţi înseamnă acasă, înseamnă protecţie, umbră şi biblioteci cu cărţi.

4 pereţi acceptă să fie găuriţi, astupaţi, coloraţi sau tapetaţi.

4 pereţi sunt martorii chiotelor de bucurie, cererilor în căsătorie, scâncetelor timide în noapte şi ai lumânărilor suflate cu dorinţe secrete în minte.

De fapt, 4 pereţi sunt toate acestea şi ceva în plus.

Pereţii noştri ştiu când plângem de disperare, de neputinţă, de durere.

Pereţii noştri ştiu când nu putem dormi, când visăm urât şi nu mai putem adormi la loc.

Ba chiar ştiu şi când ne e cald, şi sete, şi dor.

Câţi oameni nu au  ascultat pereţii aceştia…câte strigăte la Dumnezeu…câte speranţe murmurate printre buze şi câte declaraţii de iubire pe care urechile omului nu le-au auzit.

Oare câte case goale există, în care se află numai un trup firav de bunică? Câte dintre aceste case de pământ nu au doar 4 pereţi care aud un radio cântând încetişor, pentru că bunica nu are cu cine schimba două vorbe?

Prin câte unghere nu sălăşluiesc dureri de reumatism? Sau de cap? Sau înţepături de cancer în fază terminală?

Câte inimi pustii nu rostesc rugi de vindecare sau măcar de ameliorare a durerilor bolii?

Şi câte saloane de spital nu au pereţi albi pe care se pictează zilnic oftat, şi împăcare, şi resemnare?

Nu ştiu dacă aţi fost vreodată într-atât de bolnavi şi de singuri încât să nu vină nimeni, niciodată, să vă aducă o cană de apă sau un calmant.

Nu ştiu dacă aţi fost internaţi în spital fără să vedeţi, să auziţi, să vă puteţi mişca.

Nu ştiu dacă aţi căzut vreodată, dar nu aţi mai putut să vă ridicaţi 25 de minute sau o oră.

Nu ştiu dacă nu aţi avut bani de jumătate de pâine şi aţi mâncat firimituri sau ce alţii au găsit de cuviinţă să arunce pe sub băncile din parc.

Nu ştiu dacă moartea s-a apropiat aşa de mult de voi încât să simţiţi că muşcă din voi, că vă dor oasele, că vi se macină spiritul şi că ardeţi.

Nu ştiu nimic despre voi. Dar eu ştiu o parte din aceste lucruri şi încă suferinţa mea nu a ajuns atât de mare ca a altora.

Dacă aţi fost într-o situaţie ca cele descrise mai sus sau în ceva asemănător, dacă ştiţi pe cineva care trăieşte ceva mai mic sau mai mare care să poată fi ameliorat, alinat, îmbunătăţit, vă rog să faceţi ceva. Să nu rămână niciunul dintre cunoscuţii noştri neliniştit, să nu rămână nimeni nevizitat în momentele cele mai grele. Să nu rămână nimeni lipsit de îmbrăţisări sau de bani sau de medicamente dacă putem face rost.

Pentru noi mereu ne descurcăm să ajungem unde ne place, unde ne dorim. De ce nu am face la fel şi pentru alţii? De ce nu am pune deoparte o sumă de bani pentru urgenţele altora? De ce nu am adăuga şi numele altuia în miezul rugăciunilor noastre? De ce să plângem când moare un animal de companie sau când vedem ultimul episod al filmului preferat, dar să stăm impasibili când un alt om se agaţă de viaţă cu disperare?

Haideţi să învăţăm să fim leagăn, braţ întins, mâini împreunate, umăr, nepot şi frate, balsam, umbră şi cântec de alint. Pentru că pereţii prea multor case şi spitale au auzit mai multe rugăciuni sincere decât bisericile…

Denisa Stamate

Florentina Adamescu