Zidurile care striga
Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururi stânca inimii mele şi partea mea de moştenire. (Psalmii 73: 26 )
Toţi
trăim între 4 pereţi. Că-s mai înalţi sau mai strâmbi, că-s pictaţi în
culoarea cerului, că sunt decoraţi cu postere multicolore, că-s îmbibaţi
de parfum sau fum de ţigară, pereţii tot 4 rămân.
4 pereţi înseamnă acasă, înseamnă protecţie, umbră şi biblioteci cu cărţi.
4 pereţi acceptă să fie găuriţi, astupaţi, coloraţi sau tapetaţi.
4 pereţi sunt martorii chiotelor de
bucurie, cererilor în căsătorie, scâncetelor timide în noapte şi ai
lumânărilor suflate cu dorinţe secrete în minte.
De fapt, 4 pereţi sunt toate acestea şi ceva în plus.
Pereţii noştri ştiu când plângem de disperare, de neputinţă, de durere.
Pereţii noştri ştiu când nu putem dormi, când visăm urât şi nu mai putem adormi la loc.
Ba chiar ştiu şi când ne e cald, şi sete, şi dor.
Câţi oameni nu au ascultat pereţii
aceştia…câte strigăte la Dumnezeu…câte speranţe murmurate printre buze
şi câte declaraţii de iubire pe care urechile omului nu le-au auzit.
Oare
câte case goale există, în care se află numai un trup firav de bunică?
Câte dintre aceste case de pământ nu au doar 4 pereţi care aud un radio
cântând încetişor, pentru că bunica nu are cu cine schimba două vorbe?
Prin câte unghere nu sălăşluiesc dureri de reumatism? Sau de cap? Sau înţepături de cancer în fază terminală?
Câte inimi pustii nu rostesc rugi de vindecare sau măcar de ameliorare a durerilor bolii?
Şi câte saloane de spital nu au pereţi albi pe care se pictează zilnic oftat, şi împăcare, şi resemnare?
Nu ştiu dacă aţi fost vreodată într-atât
de bolnavi şi de singuri încât să nu vină nimeni, niciodată, să vă
aducă o cană de apă sau un calmant.
Nu ştiu dacă aţi fost internaţi în spital fără să vedeţi, să auziţi, să vă puteţi mişca.
Nu ştiu dacă aţi căzut vreodată, dar nu aţi mai putut să vă ridicaţi 25 de minute sau o oră.
Nu ştiu dacă nu aţi avut bani de
jumătate de pâine şi aţi mâncat firimituri sau ce alţii au găsit de
cuviinţă să arunce pe sub băncile din parc.
Nu
ştiu dacă moartea s-a apropiat aşa de mult de voi încât să simţiţi că
muşcă din voi, că vă dor oasele, că vi se macină spiritul şi că ardeţi.
Nu ştiu nimic despre voi. Dar eu ştiu o parte din aceste lucruri şi încă suferinţa mea nu a ajuns atât de mare ca a altora.
Dacă
aţi fost într-o situaţie ca cele descrise mai sus sau în ceva
asemănător, dacă ştiţi pe cineva care trăieşte ceva mai mic sau mai mare
care să poată fi ameliorat, alinat, îmbunătăţit, vă rog să faceţi ceva.
Să nu rămână niciunul dintre cunoscuţii noştri neliniştit, să nu rămână
nimeni nevizitat în momentele cele mai grele. Să nu rămână nimeni
lipsit de îmbrăţisări sau de bani sau de medicamente dacă putem face
rost.
Pentru
noi mereu ne descurcăm să ajungem unde ne place, unde ne dorim. De ce
nu am face la fel şi pentru alţii? De ce nu am pune deoparte o sumă de
bani pentru urgenţele altora? De ce nu am adăuga şi numele altuia în
miezul rugăciunilor noastre? De ce să plângem când moare un animal de
companie sau când vedem ultimul episod al filmului preferat, dar să stăm
impasibili când un alt om se agaţă de viaţă cu disperare?
Haideţi
să învăţăm să fim leagăn, braţ întins, mâini împreunate, umăr, nepot şi
frate, balsam, umbră şi cântec de alint. Pentru că pereţii prea multor
case şi spitale au auzit mai multe rugăciuni sincere decât bisericile…
Denisa Stamate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu