Invata de la vant !
A început să bată vântul. A început să bată vântul ca pe vremea când mă aflam acasă, când toamna își intra în drepturi și îndoia așa de tare pomii din grădina mamei, încât părea că îi forța să facă plecăciuni până la pământ. A început să bată vântul aici unde nu își face apariția mai niciodată și îmi dă o senzație de comfort. Mă duce cu gândul în trecut și mă plasează aproape în fiecare moment când muzica vântului a avut de-a face cu mine. Îmi aduce aminte de zilele toride de vară din Spania când venea ca dintr-o dată și răcorea toată atmosfera. Fiecare firicel de praf era ridicat la nivelul stâlpilor de iluminat, plimbându-l pe deasupra orașului, dându-i o nouă perspectivă. Țin minte că era un râu măricel ce traversa orașul, până și apa râului era răscolită de vântul răcoros și mult așteptat al verii. Câteva rațe zgribulite, luate parcă prin surprindere, priveau cu capul într-o parte spre freamătul sălciilor, trestiilor din jurul apei, și cel mai adesea, spre înaltul cerului ce abia se zărea de desișul copacilor. O curiozitate aparte se așternea pe fețele lor și parcă o comunicare mută între ele și cer se desfășura în cântecul vântului.
A început să bată vântul și lucrul acesta mă duce cu gândul la copilărie, când iarna tocmai începea. Bradul din curtea cea mare întotdeauna dădea tonul vântului pe timp geros. Mișcările acelor lui făcea ca zgomotul vântului să fie când mai tare, când mai încet și atunci când aveai impresia că parcă a încetat, atunci începea cu și mai mare putere să șuiere, trimițând sunetul său până la ferestrele noastre înghețate. Copii fiind, priveam cu nasurile lipite de ele și cu ochii cât cepele, uimiți de vremea de afară. Eh, ce vremuri de mult apuse! Dar de când a început să bată vântul și prin locurile acestea mă mai duce iară cu gândul tot în țara mea, undeva prin zona Bărăganului. Ei bine, ca să vă spun drept, eu cred că Bărăganul este împărăția și tărâmul Vântului. Acolo el își cântă în voie sonatele fără să fie deranjat. Cel mai bine îl auzi nu prin satele pline de țărani cu gura mare ce nu-și mai văd capul de treabă, ci pe întinsul câmp plin cu de toate. Prin porumbul verde aleargă copilărește vântul, scoțând sunete subțiri ca niște fluierături, pe când prin alte lanuri, precum trifoiștea sau grânele, aleargă domol ca un bătrânel plin de înțelepciune ce-și trece ușor degetele ca o greblă prin pletele sale albe. Mă gândeam că dacă vântul s-ar pune pe povestit, nu că n-ar mai termina, dar am fi atât de prinși în magia poveștilor sale, încât nu i-am mai da pace.
A început să bată vântul și prin locurile acestea, dar nu atât pentru natura de afară, cât pentru noi. A început să se facă auzit și pe aici ca să ne mai aducă aminte de locurile pe unde am fost, de oamenii cu care am petrecut și de felul în care ne-am raportat la vreme sau, să fim mai preciși, la vânt. Cum eram atunci și cum suntem acum? Cât ne-am schimbat și cât am rămas la fel? Cum era vântul atunci și cum este acum? Cât s-a schimbat și cât a rămas la fel? Nu răspundem la astfel de întrebări, doar conchidem un singur lucru: învață de la vânt statornicia și echilibrul, indiferent de situație, de timp sau loc. Învață de la vânt cum să te porți cu unul sau cu altul pentru că nu toți oamenii sunt la fel. Unii trebuie luați mai domol precum lanurile de grâu sau trifoi, iar cu alții te poți purta mai copilărește, precum holdele de porumb. Învață de la vânt să vezi imaginea de ansamblu ca firicelul de praf ridicat deasupra orașului. Și încă un lucru, învață de la vânt comuniunea cu cerul, indiferent de obstacolele care ți-ar împiedica legătura cu el, precum rațele ce priveau în tăcere albastrul înalt.
Manuela Vasile
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu